Autor: Samanta Buna

Vizualizari: 787

„Priveşte-mă şi ai milă de mine, căci sunt părăsit şi nenorocit.“ (Psalm 25:16)

Ce vizibilă a fost singurătatea în viaţa Domnului Isus pe pământ! La începutul lucrării Sale, erau mulţi care Îl urmau, „pentru că vedeau minunile“ pe care le făcea, dar El nu Se încredea în oameni, fiindcă îi cunoştea (Ioan 2.24). Domnul Isus ştia inima oamenilor şi a ucenicilor care Îl vor părăsi. În Ioan 6.66 citim: „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.“ Această situaţie a mâhnit mult inima Domnului şi a întrebat pe cei rămaşi: „Voi nu vreţi să vă duceţi?“ Această întrebare nu a fost pusă la întâmplare, deoarece în tot timpul vieţii Sale, chiar şi în prezenţa ucenicilor, Domnul a fost singur. Dar a venit timpul când ucenicii Săi, care au stat la masă cu El, L-au părăsit (Matei 26.56). Acum era singur în faţa mulţimii duşmănoase. Domnul a mers spre cruce fără nici un ajutor din partea poporului sau din partea ucenicilor Săi. În Psalmul 22, Domnul Isus ne arată profetic sentimentele Lui: „Nu Te depărta de Mine, căci s-apropie necazul, şi nimeni nu-mi vine în ajutor.“ Nici poporul, nici fariseii, nici cărturarii, nici marele preot şi nici cei vindecaţi de El nu au arătat milă faţă de Domnul. Dar durerea cea mai mare a venit din faptul că Însuşi Dumnezeu a trebuit să-L părăsească în ceasurile de întuneric când a fost pe cruce. Acolo, El a purtat păcatul nostru. Să medităm la această lucrare!