Autor: Samanta Buna

Vizualizari: 502

„ ...Mi se bucură inima în Domnul...“ (1 Samuel 2:1)

Fiecare fiinţă are motivele ei de bucurie. Vechii romani se bucurau când un general venea victorios cu prada de război din Africa, Grecia sau Asia. Bucuria lor se manifesta prin strângerea lor în Colosseum unde asistau la sacrificarea de animale şi de oameni. Ei îşi manifestau bucuria inimii lor barbare printr-o plăcere distrugătoare. Un om de afaceri are multe motive de bucurie. Încheie o afacere bună şi lucrul acesta îl face să organizeze o petrecere. Băutura îi ţine companie la motivul bucuriei sale trecătoare. Exemplele pot continua. Dar este o bucurie care întrece graniţele înguste ale motivelor pământeşti. Această bucurie este cerească. Orice păcătos care şi-a simţit apăsarea conştiinţei sale, orice păcătos care a înţeles că plata păcatelor sale este depărtarea veşnică de Dumnezeu şi şi-a recunoscut păcatele în faţa lui Dumnezeu, poate vorbi despre bucuria mântuirii. Să fii un om graţiat de toate păcatele, să fii un om care are siguranţa mântuirii, un om care ştie că are un loc în Casa Tatălui ceresc, un om care are numele scris în cartea vieţii, nu este un motiv de bucurie trecătoare, ci este bucuria veşnică, ce ne încununează fiinţa.