Autor: Samanta Buna

Vizualizari: 544

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!“ (Evrei 4:7)

Un bărbat a început să frecventeze o adunare creştină. Într-o zi am vorbit cu el. „Doriţi să duceţi o altă viaţă şi să deveniţi un creştin?“ – „Da“, a răspuns el, „doresc, dar în calea mea este o mare piedică.“ – „Care?“ – „Nu am curajul să recunosc în public că sunt un ucenic al lui Isus. Niciodată nu voi îndrăzni să le spun aceasta prietenilor mei.“ – „Dar dacă Domnul Isus este într-adevăr aşa cum ne este prezentat în Biblie, atunci merită să vă hotărâţi pentru El.“ - „Nu am curaj pentru aceasta“, a spus omul. Un timp l-am văzut des pe acel bărbat. Simţea că Dumnezeu îl cheamă, că Hristos doreşte să-l salveze, dar nu se hotărî. „Nu am curaj“, spunea mereu, „voi fi batjocorit.“ Până la urmă, atenţionările lui Dumnezeu nu au mai fost auzite, iar glasul conştiinţei a amuţit. Bărbatul nu s-a mai dus la adunare şi s-a însoţit din nou cu vechii lui prieteni. şase luni mai târziu m-a chemat, deoarece era grav bolnav. Se temea că trebuie să moară fără să aibă iertarea păcatelor. L-am asigurat că Dumnezeu îl poate ierta şi acum, dacă se căieşte. După câteva zile s-a însănăto şit şi starea lui s-a îmbunătăţit, dar nu şi-a schimbat poziţia faţă de Domnul Isus.

„Iată, acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului, ca să-i ridice sufletul din groapă.“ (Iov 33:29-30)

Mai târziu, după ce s-a însănătoşit destul de bine, l-am întâlnit din nou. „Nu am curajul să devin aici un creştin“, a spus el. „Îmi merge mult mai bine. Primăvara următoare, când voi fi reabilitat complet, mă gândesc să părăsesc această zonă. Atunci mă voi putea hotărî mai uşor.“ – „Cum puteţi vorbi aşa? Cine vă spune dumneavoastră, că la primăvară veţi mai fi în viaţă?“ – „Niciodată nu m-am simţit mai bine ca acum. Criza a trecut şi puterile îmi revin. Am încheiat «un contract» cu viaţa.“ Am vrut să-i mai spun ceva, dar m-a oprit spunându-mi: „Vă rog, nu mai insistaţi! Nu pot şi nu vreau să dau acum urmare îndemnurilor dumneavoastră, iar dacă voi merge în pierzare, este vina mea.“ Ne-am despărţit. După o săptămână am primit o carte poştală din partea soţiei sale, care mă ruga să le fac o vizită cât mai urgent. „Ce s-a întâmplat? Îi merge iarăşi rău soţului dumneavoastră?“ – „Este pe moarte! Medicul mi-a spus că starea lui este fără speranţă!“ – „Doreşte să mă vadă?“ – „Nu!“ – „Cum stau lucrurile cu sufletul său?“ – „El nu spune altceva decât: Sunt pierdut!“ M-am dus la patul său, dar mi-a întors spatele. „Cum vă merge?“ l-am întrebat eu, dar nu mi-a răspuns. „Nu mai vreţi să vorbiţi cu mine?“

„Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi!“ (Ieremia 8:20)

Muribundul s-a întors spre mine, m-a privit şi a suspinat: „Inima mea este moartă, tare ca piatra. Este prea târziu. Sunt pierdut!“ - „Nu spuneţi aşa ceva! Mai este încă speranţă!“ – „Nu, nu mai este. ştiu aceasta.“ - I-am citat promisiuni încurajatoare din Cuvântul lui Dumnezeu, dar la toate dădea din cap dezaprobator. „Hristos m-a chemat de mult timp“, a spus el trist. „N-am vrut să ştiu de El, iar acum s-a sfârşit. Sunt pierdut. Ocupaţi-vă de soţia şi copiii mei! Rugaţi-vă pentru ei! Pentru mine a vă ruga este în zadar.“ Am încercat să mă rog, dar cerul părea să rămână de plumb. Bărbatul tăcea. I-am luat mâna şi mi-am luat rămas bun de la el cu sentimentul că este o despărţire pentru veşnicie. Sărmanul om a trăit doar până seara. Sfârşitul lui a fost groaznic. Singurele cuvinte pe care le-a rostit mereu au fost: „Sunt pierdut! Sunt pierdut!“ Cititorule, pentru tine ACUM nu este prea târziu să-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor al tău personal.