Aruncă-ţi pâinea

Aruncă-ţi pâinea peste ape
Şi după multă vreme iarăş,
O vei găsi cât mai aproape
În jurul tău, într-un tovarăş!

Împarte porţii cât mai multe
Şi frânge-o-n şapte şi în opt,
La suflete ce vor să-asculte
Căci grâul este alb şi copt!

Azi, tu nu ştii ce nenorocire
Poate să dea peste pământ,
Şi timpul cel bun de vorbire
Se va-ncheia pentru Cuvânt.

Când norii au destulă ploaie
Şi-o plimbă pe aripi de vânt,
O varsă-n stropi şi în şiroaie
Spre-a uda rodnicul pământ.

Şi, ori încotro copacul cade
La miazăzi sau miazănoapte,
Pe-acelaşi loc, neurnit şade
De nu-i mişcat de braţe apte.

Căci cine după vânt priveşte
Nu va avea timp, a sămăna,
Şi-acel ce norii, îi urmăreşte
La fel, nu va avea ce secera.

De-aceea, samănă sămânţa
Când zorii-ncepe dimineaţa,
Căci mai târziu creşte arşiţa
Şi e mai aspră de cât ceaţa!

Nu-i timp acum de odihnire
Din zori, şi până la înserat,
Căci nu ne este dat, în ştire
Ce va-ncolţi... din sămănat!