Colos cenuşiu plămădit din granit,
Cu nori şi cu vulturi pe frunte,
De veacuri şi veacuri mereu neclintit
Se-nalţă magnificul munte.

Îmi umplu privirea de el,copleşit,
Strivit de statura-i imensă,
Şi-n chinga micimii mă simt stingherit,
Cuprins de o teamă intensă.

Însă,deodată,în duhul înfrânt.
În mult prea umila-mi fiinţă,
Coboară o forţă venind din Cuvânt,
Puterea numită credinţă

Şi vajnicul munte devine stingher
Chircindu-şi trufia spre poale,
Căci pot cu credinţa primită din cer
Să-l mătur,să-l mătur din cale.

Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu
Sădindu-ne-n inimi credinţă
Ştiind că prin ea,în furtună,mereu
Putem să avem biruinţă.

Purtăm rădăcina credinţei în noi,
S-o creştem cu multă migală
Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,
Ferind-o de orice-ndoiulă.

Căci prin credinţă,tezaur de preţ
Crescut din divinul grăunte,
Eu pot să cutez,să rostesc îndrăzneţ:
Eu cred,deci,tu mută-te,munte!